Cum se spune „vecinii de sus”
Primul cuvânt din titlu nu l-am tradus, l-am recunoscut. Catalanii spun veí, spaniolii vecino, noi vecin, și toți trei îl avem de la latinescul vicinus, omul din același vicus: aceeași uliță, aceeași fântână, aceleași bârfe. Cuvântul a călătorit două mii de ani prin trei limbi și a ajuns la Barcelona și la București cu bagajul neatins. Vecinul e o rudă pe care nu ți-ai ales-o, dar cu care împarți instalația.
Al doilea cuvânt a fost mai greu. În catalană, els veïns de dalt sunt pur și simplu cei de la etajul de deasupra; dalt e o indicație de lift. În românește, „de sus” n-a fost niciodată nevinovat. „Cei de sus” sunt șefii, partidul, Dumnezeu, uneori toți trei deodată. Ordinele vin „de sus”, cine are aere „se uită de sus”, iar cine a aflat ceva „de sus” nu-ți spune de la cine. Am înțeles atunci că titlul se traduce singur, cu o dobândă pe care Cesc Gay n-a cerut-o: vecinii lui Ana și Iulian locuiesc deasupra lor și, într-un fel greu de iertat, par să trăiască și mai sus. Mai liberi, mai zgomotoși, mai mulțumiți. Sunt „cei de sus” în sensul cel mai enervant cu putință: fără să fi făcut nimic ca să merite.
Catalanii au două cuvinte pe care le pun de obicei în aceeași frază, ca pe doi frați care nu se suportă. Seny înseamnă cumpăt, bun-simț, judecata omului care își plătește întreținerea la timp și nu ridică vocea după ora zece. Rauxa e opusul: toana, pornirea, clipa în care cineva aruncă mobila pe geam fiindcă așa i-a venit. Piesa lui Cesc Gay, citită cu dicționarul pe genunchi, mi s-a părut un bloc cu două etaje: dedesubt, seny; deasupra, rauxa. Între ele, un tavan subțire. N-am găsit în românește o pereche la fel de scurtă, așa că am lăsat-o pe scenă, nu în text. Ar fi trebuit să spun „cumpătul și năbădaiul”, și orice actor m-ar fi întrebat, pe drept, ce e acela năbădai.
Cea mai delicată problemă n-a fost un cuvânt, ci un pronume. Spaniolii și catalanii trec la „tu” după prima cafea. Noi putem sta cincisprezece ani pe același palier cu un om pe care îl salutăm cu „bună ziua, domnule Ionescu” și căruia îi știm, totuși, toate certurile de familie, pentru că le-am auzit prin perete. Între „dumneavoastră” și „tu” se află, la noi, un întreg roman social. Am urmărit cu atenție, replică cu replică, momentul în care personajele își dau voie să se tutuiască și cine îndrăznește primul. Nu vă spun unde se petrece. Vă rog doar să-l pândiți: e una dintre puținele uși care, în seara asta, se deschid fără sonerie.
Apoi a fost umorul. Comedia lui Cesc Gay nu face glume, face situații în care oamenii nu știu ce să facă cu mâinile. Asta se traduce ușor în teorie și foarte greu în practică, pentru că jena are, în fiecare limbă, alte cuvinte de umplutură. Un catalan stânjenit spune bueno, home, escolta. Un român stânjenit spune „ei”, „las’ că”, „hai, mă”, „adică…”, și fiecare dintre ele e o mică frână de mână. Am pus multe din frânele astea în gura personajelor, știind că jumătate vor cădea la repetiții, când Gheorghe, Alina, Aida și Leonid le vor găsi pe ale lor. O traducere de teatru se termină abia când actorii nu mai observă că e o traducere.
Au rămas, firește, lucruri pe care nu le-am putut muta. Mâncarea indiană adusă la cină a rămas indiană; ar fi fost o impertinență s-o fac sarmale. Barcelona se vede prin fereastră doar dacă știi unde să te uiți. Iar câteva jocuri de cuvinte au rămas acolo, în pace: în românește ar fi cerut o notă de subsol, iar pe scenă nu există note de subsol. În schimb, a trecut granița întreg, fără niciun act vamal, lucrul cel mai important: liniștea dintre doi oameni care se iubesc cuminte de prea mult timp și care descoperă, într-o vineri seara, că tavanul lor e mai subțire decât credeau.
Mă tot întreb, după toate lunile astea, care dintre cele două etaje e mai aproape de noi. Dacă ascultați atent în timpul spectacolului, s-ar putea să auziți răspunsul. Sau doar vecinii.
Andrei Boncea
